RSS Feed

(In)Stabilitate

Orice om are nevoie de stabilitate. Ideea ca ziua de maine e un lucru sigur, si ca putem sa ne bucuram de ea exact in modul in care ne dorim este un lucru imbucurator. Faptul ca de cele mai multe ori reusim…ei bine, cred ca suntem niste fiinte incredibil de norocoase. Putem evolua daca vrem, si suntem in stare de aproape orice. Omul e o fiinta foarte ciudata: stie ca oricand isi poate depasi conditia, dar de cele mai multe ori se complace intr-o stare neutra. In orice caz, lenes, genial, obisnuit, omul are nevoie de stabilitate fara sa constientizeze tot timpul acest lucru. Chiar daca nu stim incotro ne indreptam de fapt, ne consoleaza gandul ca avem totusi unde sa ne oprim.

Niciodata nu mi-am pus intrebarea „Ce se intampla cand ramai in pom cu totul?” pana cand nu m-am confruntat cu momentul efectiv. M-am trezit in mijlocul evenimentelor asupra carora nu aveam absolut nicio influenta, putin pierduta si pusa in situatia in care sa imi dau seama singura ce naiba e cu toata debandada din viata mea. Oricat de cliseic pare, cand ti s-a luat toata siguranta de sub tine intelegi cu adevarat nevoia ei. Totusi, ajungi sa iti delimitezi o noua stare de siguranta, putin diferita, depasind limitele celei de dinainte. Chiar asta e un plus: cand suntem in cautarea stabilitatii ne dezvoltam fara sa ne dam seama.

Inclusiv cand am cunoscut persoana care mi-a inseninat din zile, eram intr-o stare de „tranzitie”. Probabil ca as fi in stare sa mai trec prin inca 100 astfel de stari, daca stabilitatea mea ar ajunge sa il contina si pe el.

Poate tocmai din cauza asta sunt instabila.

large (1)

Anunțuri

Fragment

M-am ridicat lent, cu tragere de inima de la masa. Cred ca a fost prima data cand mi-am dorit atat de mult sa nu parasesc un pub imbacsit de fum si aburi de alcool ieftin. Paseam grijuliu spre holul de la iesire si cu la fel de multa atentie imi inchideam nasturii paltonului, de parca daca i-as fi bruscat putin riscam sa raman fara el. Din exterior aratam cu siguranta caraghios, miscandu-ma mai mult pe loc si deloc, ca o mironosita. Exista totusi o explicatie.

Nu mi-au placut niciodata strainii, stii? Mereu am fost retinuta si am avut tendinta de a le sesiza prima data defectele. “Are nasul cam mare si rade mult prea zgomotos. In plus de asta, pare ca se da in spectacol si incearca prea din greu sa se faca placut.” Poate suna urat si merit sa fiu judecata pentru asta, dar involuntar, astea sunt primele mele ganduri. Nu iti inchipui totusi ca parerea mea despre oameni se rezuma la atat, din contra: apreciez majoritatea persoanelor din jurul meu pentru fiecare parte buna pe care o au. Cu toate astea, dupa aproximativ doua ore si jumatate de stat in compania ta, nu mi-a trecut prin cap niciun lucru negativ vis-à-vis de felul tau de a fi sau de cum arati. Nici nu stiu cum sa descriu socul pe care l-am avut cand am realizat asta cu adevarat.

Cand te-ai aruncat plictisit si nepasator in scaunul de la masa mult prea ingusta la care ma aflam si eu, nu ti-am acordat atentie. Ai inceput sa povestesti de parca te-a intrerupt cineva fix inainte sa intri in bar si tu iti reluai firul ideilor. Aveai un aer nonsalant si nepasator, de parca nimic nu te putea afecta. Nu zambeai foarte mult dar cand o faceai, o faceai sincer. Iti treceai din cand in cand mana  dreapta prin par dar nu ca sa il aranjezi, pentru ca dupa ce revenai cu ea pe coltul mesei parul tau parea si mai ravasit ca inainte, iar tie nici ca iti putea pasa mai putin. Nu, nu te-as caracteriza ca fiind neglijent cu felul in care arati, insa nici ca fiind omul care se aranjeaza ca sa impresioneze. Nu stiu ce mi-a atras cel mai mult atentia: felul in care reuseai sa porti orice fel de conversatie cu naturalete, “dezordinea” din parul tau care iti incadra perfect chipul oricum ar fi stat, sau faptul ca ceva in stomacul meu reactionase cu mult inainte ca mintea mea sa o faca. Nu, nu esti cel mai bun si mai atragator om pe care l-am cunoscut, dar amestecul pe care l-am gasit la tine…te-a facut probabil unul dintre cei mai enigmatici.

Nu stiu daca tu ai sesizat vreun detaliu referitor la cum reactionam cand povesteai sau cand te foiai pe scaunul prea mic pe care stateai. Ma chinuiam sa zambesc discret ca sa nu mi se intinda un ranjet tamp pe jumatate de fata, si pe cat posibil sa imi controlez reactiile. Spre deosebire de tine, mie imi disparusera de mult nonsalanta si aroganta. In momentul in care m-am ridicat sa plec mi-am dat seama cat de mult ma chinuiam sa par controlata, si cat de tare imi doream sa mai indur putin atmosfera deloc prietenoasa din local. Am profitat de fiecare secunda petrecuta acolo, stiind ca atunci cand urma sa plec singurul gand care ti-ar fi trecut rapid prin minte ar fi fost “Da’ mult ii mai ia sa se hotarasca sa plece.”

Stii, am trecut prin multe in ultimii ani, si am avut trairi o gramada…dar cine s-ar fi putut imagina ca ma poate tulbura atat de mult prezenta unui om atat de nepasator?

DSCN6027

Vreau sa/Îți mulțumesc!

Poate ca iti va veni greu sa crezi, dar iti sunt recunoscatoare si indatorata. Nu intelegi de ce? E foarte simplu, dragul meu…

In primul rand, iti multumesc ca m-ai adus pana aici. In lipsa prezentei tale in viata mea, poate as fi apucat un drum laturalnic spre a ma descoperi pe mine, asa cum sunt acum. Sunt atat de multe variabile in ecuatia asta, incat lipsa ta ar fi destabilizat tot. Faptul ca ai aparut in momente cheie m-au ajutat sa ajung exact in punctul in care mi-am dorit.

In al doilea rand, iti multumesc ca ai acceptat sa fac parte din viata ta. Stiu ca ti-am cerut foarte mult in momentul in care am aparut asa din senin, insa ai fost dispus sa ma primesti fara sa te gandesti de doua ori. E adevarat, poate ca finalul nu e cel mai fericit, insa e important ca la un moment dat, foarte vag, a existat o poveste demna de pastrat numai de noi.

In al treilea si ultimul rand, iti multumesc ca nu ai facut sa fie totul bine. Stiu  ca la cat de plangacioasa si dornica de afectiune sunt iti vine cam greu sa crezi asta, dar iti sunt intr-adevar profund recunoscatoare. M-ai ajutat sa realizez ca singura persoana de la care ar trebui sa am asteptari sunt eu, si ca zambetele, gesturile de afectiune si promisiunile pot fi niste minciuni cu care doar ne amagim, lasand in urma lor multe semne de intrebare. Si tu esti un semn de intrebare, doar ca prefer sa te pastrez asa, in alura ta misterioasa, ca sa nu iti pierd farmecul. Mi-am dat seama tot multumita tie ca incercarea de a afla raspunsul la prea multe nedumeriri si intrebari e predestinata mahnirii si esecului.

Nu, nu te dispretuiesc si nu am facut asta niciodata. Oricand simti nevoia sa iei o pauza din fuga ta continua si sa te consulti cu cineva, stii ca din multimea de persoane disponibile sa te ajute fac parte si eu. Oamenii nu sunt facuti sa poarte pica altor oameni din motive care nu depind numai de ei, iar conexiunea dintre noi e un exemplu in acest sens. Asa ca, dragul meu, daca ar fi sa iti pot transmite cel mai concis mesaj de care sunt in stare, acela ar fi : Iti multumesc! 

Fara tine, nu as mai fi eu.

Iubesc, de-aia e simplu!

Iubesc marea. Iubesc rasaritul vazut fiind cocotata pe un sezlong, valurile, apa sarata si libertatea pe care ti-o ofera marea.

Iubesc calatoriile. Iubesc oamenii pe care poti sa ii suni la orice ora cand ajungi in orasul lor stiind ca vor veni sa isi petreaca timpul cu tine, locurile pe care le iubesti din secunda in care le descoperi si toate amintirile pe care le pot pastra in portofel ca sa fiu sigura ca le pot avea mereu cu mine.

Iubesc pozele. Iubesc sentimentul placut pe care il am cand descopar poze pe care le credeam pierdute si faptul ca o poza poate retine o gramada de trairi in locul meu, oferindu-mi libertatea sa le reiau oricand ma hotarasc sa o fac.

Iubesc serile. Iubesc cum seara totul devine mai frumos, inclusiv malul Begai care pare predestinat sa ramana ponosit privit la lumina zilei. Iubesc cum de fiecare data cand apune soarele pare ca toata lumea are o scuza sa se dezlantuie si sa faca orice ii taie capul.

Iubesc zambetul bleg pe care il au oamenii cand sunt indragostiti. Iubesc conceptul de „indragostit” in general, pentru ca in pofida faptului ca toti ne batem cu pumnul in piept ca nu e de noi asa ceva, mai devreme sau mai tarziu trecem prin asta si ajungem sa ne implicam cu voie sau fara…

Iubesc patul meu dimineata. Il iubesc pentru ca nu am gasit inca un loc mai placut, moale si primitor nicaieri, in niciun alt moment al zilei.

Iubesc cafelele, muzica, rolele, filmele, HIMYM, cartile si rujul. Le iubesc pe toate pentru ca reprezinta „nimicurile” fara de care nu as putea supravietui nici macar o zi.

Imi iubesc prietenii. Ii iubesc pentru ca ma sustin, ma inteleg, si reusesc uneori sa ma surprinda cum nu se poate mai placut. Drept vorbind, sunt foarte curioasa cine s-ar pune in locul meu si ar putea rezista fara sa ii iubeascaReprezinta partea cea mai frumoasa din viata mea, si pentru asta le sunt recunoscatoare!

Ii iubesc pe ai mei. Ii iubesc pentru ca au reusit sa ma suporte mai mult decat oricare alta persoana pe care am cunoscut-o, pentru ca sunt mandrii de mine indiferent ce fac, si in special pentru ca se prind de tampeniile pe care le comit dar se fac ca ploua.

 

Asa ca spune-mi, cum sa fiu trista cand nu imi mai vad capul de atatea motive pentru care sa fiu fericita? 

Nu e greșit să greșești

Cineva mi-a spus ca daca vrei sa scrii ceva sincer, e recomandat sa incerci o ora tarzie. Am decis sa il ascult.

Poate ca in doua luni de zile nu se pot intampla multe, la fel cum un an poate sa treaca fara sa fie marcat de evenimente importante. Problema este ca atunci cand o gramada intreaga de situatii complexe si greseli se concentreaza intr-o perioada scurta de timp, simti ca esti secat de absolut orice putere si incepi sa iti pierzi din energie, incredere si…optimism.

Daca e ceva de invatat din asemenea „2 luni”, este ca niciodata nu poate fi prea devreme sau prea tarziu sa indrepti un lucru care poate ca a pornit gresit de la bun inceput. Desi poate suna cliseic, greselile chiar sunt menite pentru a invata din ele, si cel mai important, sunt facute pentru a fi asumate. Cu cat le negam mai mult, cu atat ele au o putere mai mare de a ne constrange. Cu cat invatam sa le acceptam mai intai fata de noi, apoi in fata celorlalti, cu atat ele ajung sa nu mai aiba niciun impact negativ asupra noastra. Ce e cel mai ironic, este ca inveti asta pe cai nu prea placute(pentru ca „trebuie sa fie rau ca sa fie bine”), dar asa este firea umana: construita astfel incat sa rationeze in special cand e supusa la socuri.

Avand in vedere toate lucrurile cu care suntem invatati din totdeauna, si anume ca nu e bine sa facem o multitudine de lucruri care in opinia generala sunt „greseli”, tocmai ele ne fac ca la un moment dat sa fim fericiti, constienti si…umani. Poate ca de asta nu inteleg de ce suntem programati sa aratam cu degetul cand cineva greseste, ca si cand am fi in deplinatate cunostinta de cauza. Nici de ce suntem atat de radicali si predispusi la a judeca greselile altora, cand e evident pentru toata lumea ca nimeni nu are posibilitatea sa nu comita vreuna, si alt mijloc mai eficient de autoeducare nu exista.

Nu, nu sunt de acord cu inconstienta si excesul. Sustin doar ca un om cu adevarat stapan pe el a „comis-o” cel putin o data pana sa ajunga intr-un asemenea stadiu, si ca nu e deloc gresit sa gresesti.625530_536581233031549_164657105_n

Unde moare dorinta?

Imi aduc aminte foarte bine ce am simtit in momentul in care el a declansat un click in mintea mea. Brusc, o rotita in plus a inceput sa se invarta neincetat in capul meu, dand sens unui sir intreg de sentimente pe care poate ca nu le intelesesem pe deplin pana in momentul cu pricina. Ajunsesem sa ma comport ca un caine politist: ma cutremura mirosul parfumului sau, imi dadea fiori o atingere razleata de-a lui, iar cand era prezent…toate simturile imi erau date peste cap. Incercam pe cat de mult imi statea in putinta sa trag de timpul petrecut in compania lui, caci orele zburau haotic iar povestile pareau mereu neterminate. Banuiam ca asta era motivul pentru care in romanele de dragoste indragostitii vorbeau despre „o eternitate impreuna”, caci orice perioada delimitata de timp parea insuficienta. In plus de toate astea, fiecare parte din mine era fascinata de tot ce apartinea de persoana lui. Mi se parea ca nu exista altcineva la fel de complex, minunat si…infinit. Da, asta e cuvantul, INFINIT! INFINIT pentru ca imi dadea impresia ca nu voi putea niciodata sa il cunosc pe deplin. INFINIT pentru ca niciodata nu ramanea fara ceva de spus sau de facut. INFINIT pentru ca nimic nu e mai minunat decat sa ai parte de ceea ce iubesti in cantitati nedeterminate. 

Pentru mine, asa s-a nascut dorinta.

Cand curiozitatea, fascinatia si inevitabil atractia s-au imbinat, dorinta a fost ceea ce a rezultat la urma. Ramanea mereu acolo, nu dadea niciun semn ca ar fi o sansa sa ma descotorosesc de ea si nici nu parea sa imi lase vreo „portita de rezerva”. Pur si simplu, dorinta mea era omniprezenta si, la fel ca si cel din pricina caruia luase nastere, parea infinita. Totusi, la un moment dat au inceput sa apara fisuri…

Imaginea mea imaculata despre el a inceput, incet incet, sa se deformeze. Dorinta a dat nas in nas cu indiferenta, secretele si minciunile, neizbutind sa se pastreze la fel cum era cand a luat nastere. A inceput sa fie diforma, sa capete fisuri, si sa imi prezinte o imagine noua de-a lui. Da, el incepea sa apara altfel in ochii mei pe masura ce dorinta disparea, caci moartea dorintei ducea la distrugerea a tot ceea ce mie mi se parea perfect.

Si totusi, unde a murit dorinta?

Cand nu a intalnit la randul ei dorinta, afectiune si fascinatie? Cand totul a inceput sa fie liniar si comun, iar ea nu a mai fost alimentata? Poate ca raspunsul la intrebare nu va fi niciodata unul cert, insa un lucru e sigur: dorinta poate evolua in orice. Poate deveni iubire, poate deveni ura, si uneori poate sa dispara subit. Depinde de noi cu ce o lasam sa fie influentata…

Oamenii si dezamagirile

Mi s-a intamplat de nenumarate ori, si mai mult ca sigur vi s-a intamplat si voua. Ati avut sperante, zambete, bucurii, si ati decis la un moment dat sa le impartasiti cu cineva. V-ati dorit atat de tare ca totul sa mearga bine, si ca tot ce ati investit sa fie rodul a ceva incantator, incat nici nu v-ati dat seama ca toate v-au scapat printre degete, si ati ramas singuri si pustiiti de tot ce aveati mai frumos in voi. 

Dumnezeu ne invata ca oamenii nu sunt perfecti, si ca trebuie sa ii luam asa cum sunt. Ceea ce Dumnezeu nu ne-a spus insa, este ca prin natura noastra tindem sa fim critici si sa tintim mereu spre ce credem ca e mai bine pentru noi. Ne plictisim repede de oamenii care sunt exact asa cum vrem si cautam provocari, vrem sa ne zbatem si sa ne luptam din toti ranunchii ca sa obtinem pe cineva. De parca asta nu ar fi de ajuns, ne mai si plictisim dupa ce avem tot ce ne dorim, si in fond asta e problema noastra: suntem nemultumiti, si de foarte multe ori nici macar nu stim de ce.

Asta este principalul motiv pentru care sfarsim cu persoanele nepotrivite. Ne inconjuram de ele, ne bucuram de ele, vrem sa petrecem cat mai mult timp in compania lor, iar atunci cand pleaca ramanem cu…nimic. Un nimic care nu tine de cald, nu ne alinta, si nici nu ne consoleaza in vreun fel. Ne face sa ne simtim goi pe interior, ne sfasie si ne macina pana cand ajungem sa ne obisnuim. Inevitabil, ajungem la un moment dat sa ne intrebam „De ce eu?”, „Care e motivul pentru care mi se intampla mie?”, „De ce nu invat odata sa imi aleg oamenii din viata mea?”.

Chiar asa, de ce?

De ce ‘tot noi’? Pentru ca la un moment dat am dat si noi cu piciorul altora si i-am lasat din senin, fara niciun fel de explicatie…si vorba aia: „Fie roata si patrata, se intoarce ea odata.”

De ce nu invatam din greseli? Pentru ca mereu speram ca va fi altfel, si nu ne dam batuti pana nu scapam de dezamagiri, cand de fapt trebuie sa ne dam seama ca nu procedam corect, si ca daca mereu oferim mult mai mult decat ni se ofera, inseamna ca gresim undeva.

De parca toate astea nu ar fi de ajuns, mai si tindem sa abandonam orice tentative de a construi legaturi noi, si credem ca „pana aici ne-a fost”. Dar suntem atat de naivi in fata durerii, incat nu ne dam seama ca nu asta e rezolvarea…

Ce stim cu certitudine este ca da, uneori oamenii nu ne iubesc cum vrem noi sa ne iubeasca, si nu se poarta cum speram noi sa se poarte, iar in multe cazuri se dovedesc a fi oamenii care ne distrug din atat de multe puncte de vedere…dar nu trebuie sa uitam ca sunt oameni. Oameni care, poate fac asta uneori din razbunare, alteori din nepasare, si ne lasa in urma numai o dara de dezamagire. Dar asta nu e o scuza sa ne dam batuti, si nici o davada a faptului ca nu vom putea fi fericiti si alaturi de oamenii potriviti.

DSCN5237 (2)